Robert şi Irina au fost să vadă Avatar la IMAX Cotroceni. M-au sunat după aceea şi m-au întrebat dacă n-aş fi de acord să public păţania lor. După două ore, am primit o relatare pe mail. Iat-o în continuare, aşa cum a scris-o Irina:
Noi suntem dintre cei care vad filmele pe acasa, dar un film ca Avatar parea ceva suficient de nou si de interesant cat sa facem o rezervare cu saptamani inainte si sa ne chinuim sa ajungem la 12.30 la mult-asteptatul Imax. Si iata-ne intr-o sala arhiplina la ora cu pricina, stergand de zor ochelarii speciali si pregatiti sa vedem niste efecte cu adevarat “speciale”. În aşteptare, cu sala plină, nu tu reclame, nu tu film, lumea vorbea in soapta, numărând minutele.
Pe la 12.45 suntem anuntati ca “avem niste probleme tehnice, dar in 5 minute vor fi remediate”. Toata lumea se amuza, fiecare are cate o poanta de zis, doar copiii incep sa strige si sa se foiasca. Mai trece un sfert de ora si ni se spune ca filmul incepe “in maxim 10 minute”. Unii se enerveaza, altii sunt ironici, noi ne intrebam daca sa mai stam sau sa plecam. Plictisiti si iritati, mai facem conversatie inca vreo 20 de minute, gandindu-ne la cat timp pierdusem pe drum, la cata treaba aveam, la cum ne-am complicat sa ne lasam copilul cu cineva etc.
În fine, cu aproape o oră întârziere, incepe FILMUL.
Sau nu e asta filmul? Poate e o reclama totusi, pentru ca nu apare niciun titraj. Il aud pe Robert spunandu-mi: “astia se intrec cu gluma; e Avatar, dar nu au titraj”. Curand ajung si altii la aceeasi concluzie, cativa striga sa se opreasca filmul si sa fie reluat cu tot cu titraj. Dar nu se intampla nimic si nici explicatii nu mai primim. Si uite asa a rulat filmul fara titraj vreo 15-20 de minute. Ma tenta sa ma ridic si sa il invit pe managerul de la Imax la o discutie, dar eram fix in mijlocul randului; in plus, chiar vroiam sa ne simtim bine, nu să ne enervam.
In fine, apare titrajul. Rau a facut, pentru ca nu il puteam urmari. Filmul 3D dar titrajul 2D – se vedeau clar ori imaginea (cu ochelarii speciali), ori “scrisul” (fara ochelari), nu amandoua. Poate se remediaza si problema asta. Incercam sa ignoram titrajul si sa urmarim imaginile. Cat putea dura? Pai… pana la sfarsitul filmului. Problema nu a fost remediată, spectatorii nemultumiti nu au fost bagati in seama.
Am iesit de la film si am cerut sa vorbim cu managerul. “Noi” eram acum vreo 7-8 oameni. Ceilalti plecasera bombanind, injurand, comentand ca “asa e in Romania, nimeni nu face nimic” etc. Dar din sutele de oameni nemultumiti, doar cativa cereau o explicatie. In fine, nimic nou, oricum nu aveam nevoie de sustinerea cuiva pentru a pune niste intrebari de bun simt unui manager. Managerul s-a dat plecat pe nu se stie unde, apoi am ridicat un pic tonul si ni s-a spus unde este. Si ne trezim in fata unei domnisoare (Gabriela Ciulacu) care, cu o impertinenta surprinzatoare chiar si pentru niste romani ca noi, ne spune clar si raspicat: “Nu am ce sa va fac; daca veneati dupa 5 minute v-am fi dat banii inapoi; daca v-ati uitat la tot filmul, inseamna ca nu mai avem de ce sa va inapoiem banii”. Am intrebat si noi: unde apare regula asta? e scrisa undeva? Nu e scrisa nicaieri, evident. A abordat gresit problema reprezentanta Imax, mai ales ca cei cativa oameni adunati nu pareau sa vrea atat banii cat niste explicatii si niste scuze.
Spiritele s-au aprins, inevitabil, dar numai domnisoara manager a strigat din toti plamanii (“am tipat la angajatii mei, nu la dumneavoastra”). Dupa multa agitatie si discutii aprinse, tanara manager ne spune “am si eu niste reguli aici, nu e vina mea, fac ce mi se spune”. Suna atat de cunoscut, stiu! Bine, sa vedem atunci cine face regulile. Chiar si managerul are un manager, nu?
Si avea. Era acasa. Alta domnisoara. Am deranjat-o cu un telefon. Ce oameni si noi! Ii spun pe scurt ce s-a intamplat si debiteaza aceeasi prostie ca si managerita “mai mica” de langa mine: “Daca ati fi cumparat o prajitura si nu v-ar fi placut sau vi s-ar fi facut rau ati fi cerut banii inapoi? Nu! Asa nici noi nu va putem inapoia banii”. Incredibil, nu? Ma relaxez si incep sa explic frumos si cu rabdare, ca la scoala, ca pot cere banii inapoi daca mi se vinde o prajitura stricata, am tot dreptul sa fac asta. A fost uimita!
Am rezolvat ceva? Da. Nu am plecat acasa ca prostii. Stiu ca nu am primit scuze, ca nu am avut parte nici macar de o conversatie logica, nu mai zic de banii pe bilete sau mai stiu eu ce. Au fost total ridicoli si neprofesionisti. M-am enervat sa trec prin toate discutiile astea cu ei, dar stiu ca am facut atat cat se putea face. Voi face si o plangere la ANPC, in aceeasi idee de a face ceea ce trebuie.
Cei cativa oameni din jurul meu care isi cereau politicos drepturile mi-au dat o stare buna, de optimism. Daca din 500 de oameni care se uita fascinati la Avatar sunt macar 10 care chiar inteleg mesajul simplu al acestui film usurel, dar educativ in felul lui – si anume ca avem puterea sa luptam pentru lucrurile bune in care credem – atunci tot mai avem o sansa de a trai mai bine candva si de a ne face respectati.
sursa: Vlad Petreanu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu